Dacă deschidem televizorul, în ultimul timp oricine poate constata pe multe canale frecvența emisiunilor în care se difuzează imagini cu persoane reținute sau arestate. Sunt însă dubii serioase că persoanele vizate au autorizat filmarea, ceea ce ar putea reprezenta o încalcare a dreptului la propria imagine.
Tot încălcări ale dreptului la propria imagine, dar și ale prezumției de nevinovăție le pot reprezenta și dezbaterile zilnice de la unele posturi de televiziune despre cazuri în atenția organelor de cercetare penală care nu au fost soluționate definitiv.
De asemenea, zilnic suntem martorii unei avalanșe de informații cuprinzând imagini, știri, articole sau reportaje, difuzate de mijloacele mass-media sau pe internet, despre celebrități, politicieni, oameni de afaceri sau chiar persoane mai puțin cunoscute și nu în ultimul rand, imagini despre crime sau alt fel de violente.
Desigur că, în mare parte imaginile prezentate în mass-media au ca scop captarea atenției publicului, obiectiv ce adesea este realizat, dacă prin acestea, spre exemplu, este vizată viața de familie sau privată în ipostaze inedite a unei persoane publice.
Se poate întâmpla însă ca informația difuzată să depășească anumite limite permise de lege și să afecteze astfel dreptul la propria imagine, situație în care cel indreptățit se poate adresa instanței de judecată și cere despăgubiri.
Pe de altă parte, spre exemplu, un post de televiziune sau un ziar care a difuzat imaginea, poate invoca dreptul la informație precum și interese de ordin comercial, pe care le consideră justificate din punctul său de vedere.
Când o astfel de împrejurare declanșează un litigiu urmează să se stabilească care dintre drepturi prevalează, cel la propria imagine sau cel de informare.
Reperele care trebuiesc avute în vedere pentru a cunoaște dacă a fost respectat dreptul la propria imagine ar putea fi următoarele:
-să se verifice dacă anterior reproducerii imaginii a fost obținut consimțământul pentru reproducerea ei din partea persoanei care consideră că dreptul la propria imagine nu i-a fost respectat. Consimțământul trebuie să fie însă clar și precizate corespunzător limitele sale.
-Jurisprudența CEDO, aceasta adeseori s-a referit la prevederile art.8 și 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a statuat că judecătorul trebuie să găsească un just echilibru între dreptul acelei persoane și dreptul publicului la informație, un echilibru echitabil între interesele concurente sau criteriul contribuției la o dezbatere de interes general.
Spre exemplu, în viziunea Curții,”libertatea de exprimare include publicarea de fotografii; acesta este un domeniu in care protecția drepturilor și a reputației altora capătă o importanță particulară, căci fotografia poate conține informații foarte personale sau chiar intime despre un individ sau familia sa”.
“Fotografiile care apar în presa “de senzație” sau în revistele “ sentimentale”, care în general urmăresc să satisfacă o curiozitate a publicului privind detalii din viața strict privată a unei persoane, sunt adesea obținute într-un climat de hărțuire continuă care poate induce persoana ei în discuție un puternic sentiment de intruziune în viața ei privată și chiar de persecutare”
Unul din cazurile întâlnite frecvent în practica CEDO este cel al filmării sau fotografierii fără autorizare a imaginii unei persoane aflate în curs de cercetare penala. Cu un astfel de caz s-a confruntat și statul român în cauza Toma c. Romania, hotărârea 42716/02 din 24 februarie 2009, în care Curtea a constatat că:”imaginile și fotografia care îl reprezentau pe reclamant au fost înregistrate de jurnaliști la sediul Poliției Constanța la 10 septembrie 2002, la câteva ore după ce persoană în cauza a fost prinsă noaptea, în flagrant delict, într-o parcare de la periferia orașului. Curtea ia act de faptul că afirmația reclamantului, conform căreia jurnaliștii au fost chemați la sediul poliției de către agenții de poliție, nu a fost dezmințită de către Guvern și este confirmată de elementele de la dosar, ținând seama de circumstanțele arestării persoanei în cauză. Prin urmare, Curtea consideră că, în speță, comportamentul agenților de poliție care i-au chemat pe jurnaliști și i-au autorizat, fără acordul reclamantului, să înregistreze la sediul poliției-pentru a le difuza în presă –imagini ale acestuia din urmă, chiar la momentul începerii urmăririi penale împotriva sa reprezintă o ingerință în dreptul reclamantului la respectarea vieții sale private”.
-prevederile din Codul civil român care reglementează dreptul la propria imagine.
Astfel, în art. 73 Cod civil se dispune ca orice persoană are dreptul la propria imagine și ca, în exercitarea dreptului la propria imagine, ea poate să interzică sau să împiedice reproducerea, în orice mod, a înfățișării sale fizice sau a vocii sale
sau după caz, utilizarea unei asemenea reproduceri.
De asemenea, art. 74 Cod civil se referă la atingeri aduse vieții private, și anume:
-intrarea sau rămânerea fără drept în locuinţă sau luarea din aceasta a oricărui obiect fără acordul celui care o ocupă în mod legal;
-interceptarea fără drept a unei convorbiri private, săvârşită prin orice mijloace tehnice, sau utilizarea, în cunoştinţă de cauză, a unei asemenea interceptări;
-captarea ori utilizarea imaginii sau a vocii unei persoane aflate într-un spaţiu privat, fără acordul acesteia;
-difuzarea de imagini care prezintă interioare ale unui spaţiu privat, fără acordul celui care îl ocupă în mod legal;
-ţinerea vieţii private sub observaţie, prin orice mijloace, în afară de cazurile prevăzute expres de lege;
-difuzarea de ştiri, dezbateri, anchete sau de reportaje scrise ori audiovizuale privind viaţa intimă, personală sau de familie, fără acordul persoanei în cauză;
-difuzarea de materiale conţinând imagini privind o persoană aflată la tratament în unităţile de asistenţă medicală, precum şi a datelor cu caracter personal privind starea de sănătate, problemele de diagnostic, prognostic, tratament, circumstanţe în legătură cu boala şi cu alte diverse fapte, inclusiv rezultatul autopsiei, fără acordul persoanei în cauză, iar în cazul în care aceasta este decedată, fără acordul familiei sau al persoanelor îndreptăţite;
-utilizarea, cu rea-credinţă, a numelui, imaginii, vocii sau asemănării cu o altă persoană;
-difuzarea sau utilizarea corespondenţei, manuscriselor ori a altor documente personale, inclusiv a datelor privind domiciliul, reşedinţa, precum şi numerele de telefon ale unei persoane sau ale membrilor familiei sale, fără acordul persoanei căreia acestea îi aparţin sau care, după caz, are dreptul de a dispune de ele.